După faptă şi răsplată.

La dracu'! Nu m-am schimbat deloc deşi au trecut zilele, lunile, chiar anii. Am impresia că o să râman la fel, cu acelaşi caracter pe care nici măcar eu nu mi-l înţeleg.

De ce trebuie să rănesc, să văd cum îi smulg şi ultimul strop de speranţă, de compasiune. De ce ajung să-i fac să mă urască, sau cel puţin să mă evite? Sunt un monstru, şi mi-o repet în fiecare zi ca nu cumva să uit. Nici n-aş avea cum când văd în fiecare zi urmările faptelor mele. Începuturile vor fi mereu de vis, aceeaşi fată veselă, cuminte, copilăroasă, care mereu te întelege şi are chef de joacă, dar după? După ar trebuii să-mi amintească cineva că nu totul e după cum vreau eu, nu pot să contolez şi să manipulez pe toţi şi toate.

Sunt un montru, şi mai am şi pretenţii. De parcă n-aş putea pur şi simplu să-l las în pace după ce l-am rănit, rupt, desfăcut, şi mai apoi refăcut, cusut, acoperit cu tot ce am mai bun în inima mea, care apropo, e cam seacă de lucruri bune. Încă mai aştept ceva de la el, ca şi cum tot el îmi e dator cu o explicaţie. Atâtea scenarii în capul meu, toate dar toate, plănuite cu lux de amănunte, cum să fac iar pe victima când doar eu am făcut rău, el doar s-a apărat.. Sunt un monstru, o ciudăţenie a naturii.

Povestioarăă - final.

A rămas în uşă cu lacrimi în ochi şi inima ruptă, nu ştia ce să facă. Simţea că înnebuneşte, fiecare loc, obiect, cuvânt îi amintea de ea. Ştia că odată cu ea, pleacă tot ce iubeşte, dar nu putea să facă nimic, o cunoştea, nu-l va ierta niciodată. Rămâne căzut pe jos până dimineaţa, viaţa lui nu mai avea sens.
După alţi câţiva ani, vede în parc o femeie cu un copil, semăna prea mult cu Bianca, de aceea se apropie firav încercând să vadă mai bine ..
Era ea, aceaşi femeie frumoasă, parcă neatinsă de trecerea anilor, dar şi un copil .. Ştia că o pierduse pentru totdeauna acum, probabil avea o familie, şi era fericită , nu avea rost să se apropie..

- Mamii, de ce am venit aici?
- Pentru că aici, eu şi tatăl tău ne întâlneam mereu ..

Povestioarăă 6.

Dar nu avea să ţină mult . Acum timpul era cel care-l schimabase pe el, nu mai venea pe acasă, mai tot timpul era plecat. Nu mai era persoana caldă, devenea din ce în ce mai distant. Motivul era altă femeie, una cu care stătea tot timpul . Bianca cand a aflat deja simţea cum cerul cade peste ea, era distrusă..
Printr-o minune Liviu vine seara acasă, beat şi bătut.
- Iubireee, fă-mi şi mie o cafea.
Dar nici un răspuns, Bianca era închisă în cameră, plângea într-un colţ. După multe strigăte şi bătăi în uşă, ea deschide.
- Ce-i cu tine ?
Dar nu primea nici un răspuns.. Ea iese din cameră cu o valiză, pleca .
- Unde pleci? Mă părăseşti? Vorbeşte cu mine firar a dracului !
Dar nimic.. ea iese pe uşa, spunând doar un banal :
- Să fi mai fericit cu ea, Adio.
- Nu poţi să pleci. Eu te iubesc, nu pot să trăiesc fără tine.

Povestioarăă 5.

Lacrimile cădeau tot mai repede din ochii ei, în sfârşit i-a spus. Chipul i se înseninează când Liviu îi ia mâna..
- Nu poţi să mori .. nu poţi, nu acum.. Când în sfâşit poţi fi a mea, şi eu te iubesc.. Te iubesc de când mă ştiu, mereu ai fost lângă mine, dar niciodată cum aş fi vrut. Mi-a fost frică, credeam că dacă îţi spun ce simt, pun în pericol tot ce avem noi, nu vroiam să mă respingi .

Plângeam amândoi ca doi copii, cu sughiţuri şi frică. Buzele lor s-au împreunat pentru primul lor sărut, era prima dată când simţeau aşa ceva, prima dată când timpul era doar un vizitator. După sărut Bianca respira tot mai greu, murea..
Doctorii îl scot afară pe Liviu, încercând să-l cameze, atmosfera era mai tristă decât şi ar fi putut imagina cineva. Strigătele lui se auzeau în tot spitalul, dar nu era de ajuns, nu putea să creadă că moare, tocmai acum.
Dumnezeu ia văzut şi a făcut lumină..
După o lună Bianca iese din spital, era fericită, nu doar pentru că trăieşte, că a trecut peste asta, că i s-a întâmplat o minune, ci şi pentru că îl vedea în faţa ei. O aştepta la poarta spitalului cu un buchet de crini albi în mână.
Erau în sfărşit împreună, prini de speranţă, vise şi iluzii. Vroiau tot timpul din lume să şi-l petreacă împreună, fără probleme, doar cu multă iubire.
Erau cei mai frumoşi împreună, mereu zâmbeau, chipurile lor radiau de fericire. Aşa au trecut anii . Şi ei erau tot împreună, dar acum era altceva. Erau căsătoriţi, aşa cum îi promisese el de mult. Erau o familie fericită..

Povestioarăă 4.

- Nu trebuia să faci asta .. mai ales pentru mine.
- Ba da, nu pot sta fără tine. Fără să mă faci să râd din orice nimic, fără să-ţi povestesc totul, fără să pot fi eu însumi .Dacă Daniela nu poate înţelege asta, nu e problema mea.
În clipa următoare erau îmbrăţişaţi, încercând să-şi potolească dorul. Buzele lui se apropiau uşor de faţa ei.. În sfârşit visul ei devenea realitate, vroia să oprească timpul, dar nici măcar o eternitate nu ar fi fost de ajuns. Buzele lui, lipite de fruntea ei, o face să deschidă ochii, dezamăgită de situaţie, deci era adevărat.. Niciodată nu va fi altfel, nu avea cum.
- Off, surioara mea nebună.
- Da.. surioara ta..
Timpul trecea tot mai repede când erau împreună, în sfârşit era totul normal, cum vroiau toţi să fie. Erau mereu unul lângă altul, mereu cu zâmbetul pe buze. Aşa a trecut iarna, dar nu avea să mai treacă mult timp, era totul prea bine .

-Alo?
-Vin-o repede, Bianca a avut un accident .

În 10 minute a ajuns la spitalul unde era ea, nu ştia dacă e grav, dar deja simţea cum o parte din el se stinge. Când intră în camera ei, o lacrimă aleargă pe obraz.. Era de nerecunoscut, avea arsuri pe majoritatea feţei. Maşina în care era a derapat şi a luat foc. Era grav, doctorii nu îi dădeau şanse la viaţă.
- Heii .. cum te simţi?
- Ştiu că n-o să scap..
- Nu vorbi aşa, tu poţi. Ştiu că poţi ..
- Nu .. Vreau doar să ştii că te iubesc..
- Şi eu te iubesc, doar eşti surioara mea.
- Nu .. te iubesc. Iubesc ce eşti tu, ce sunt eu lângă tine, cum zâmbeşti.. te iubesc.. mereu te-am iubit.
- De ce-mi spui asta abia acum?
- Pentru că acum, nu mai am cum să te pierd, nu mai poţi să fugi de mine.

Povestioarăă 3.

Soarta a făcut ca Bianca sa audă conversaţia celor doi. Simţea că este vina ei, şi credea că cel mai bine este să se îndepărteze de Liviu, că este mai bine pentru toţi, mai puţin ea, dar trebuia să o facă . În următoarele zile a făcut tot posibilul să-l evite, şi-a schimbat până şi numărul, pe internet nu mai intra, iar la şcoală încerca să se facă nevăzută. El era îngrijorat, avea aproape o săptămână de când nu ştia nimic de ea. Când o căuta acasă, mama ei îi spunea mereu că e plecată, nu ştia ce să mai facă . Disperarea l-a făcut să meargă la cea mai apropiată prietenă a ei, unde află ce se întâmplă, şi cum din greşeală, Bianca a auzit tot, şi cum crede că este în plus, că decât să-i spună el că ar trebui să nu se mai vadă, mai bine pleacă ea.

Era hotărât să vorbească, să facă ceva, a aşteptat în faţa casei dimineaţa, când trebuia să plece la şcoală. Bianca, cum l-a văzut, s-a panicat, dar în acelaşi timp era fericită, că-l vede după atâtea zile, şi se apropie firav.
- Ce cauţi aici?
- Nu ştiam ce să mai fac, eram disperat, de o săptămână nu ştiu nimic de tine.
- Uite .. mai bine uită că trăiesc.
- Nu pot, şi nici nu vreau . Sorina mi-a spus tot .. nu trebuie să faci asta.
- O iubeşti, nu pot sta între voi .
- Ne-am despărţit..

O linişte le învăluia inimile, ea vroia doar să îl îmbrăţişeze, să-i spună tot, cât îl iubeşte, şi cât de dor i-a fost de el .

Povestioarăă 2.

Încep să se plimbe împreună, povesteau, râdeau, erau ca doi copii.. Fără griji sau probleme. Timpul zbura când erau unul lângă altul . Erau atât de apropiaţi, toţi spuneau că ar fi cel mai frumos cuplu, dar asta nu avea să se întâmple, cel puţin pentru Liviu, chiar îşi iubea prietena .
A doua zi la şcoală, Liviu se ceartă cu Daniela, prietena lui, făcând un adevărat circ. Motivul era chiar Bianca. Daniela ştia ce simte ea, şi nu vroia ca cei doi să-şi mai piardă timpul împreună.

- Tu nu vezi cât aberezi ? Ştii bine că e cea mai bună prietenă a mea.
- O fi, dar petreci mai mult timp cu ea decât cu mine, iubita ta.
- Sunt eu de vină că tu nu vrei să ieşi ? Sau că nu vrei măcar să vii la mine, sau eu la tine ?
- Ori rămâi cu ea, ori renunţi la mine.
- Nu crezi că exagerezi?

Povestioarăă.

E o altă poveste, o poveste cu un final nu tocmai ca în filmele alea siropoase pe care le-am urmărit cu toţii măcar o dată .
12 Noiembrie 2004, o zi rece, şi posomorâtă, nu prea bună pentru o plimbare, dar ce altceva să facă.
Bianca hoinărea aiurea pe străzi, cu gândul atât de departe încât nu era prea atentă pe unde merge.. Avea un zâmbet specific de adolescentă îndrăgostită, se gândea la Liviu, prietenul ei cel mai bun . Se ştiau de mai bine de 5 ani, erau mai tot timpul împreună, fără ca el să ştie ce simte ea cu adevărat. Oricât de sincer era zâmbetul ei, ştia că este în zadar, el nu se va uita niciodata la o fată aşa simplă ca ea. Şi în plus, avea prietenă de doi ani .. Trebuia să-l uite, nu era genul să strice relaţii.
Stricând liniştea îi sună mobilul, era el .
- Da?
- Ce faci ? Unde eşti ?
- Mă plimb, acum merg acasă, de ce ?
- Aa, nu, nu pleca, aşteaptă-mă şi pe mine.
- Grăbeşte-te .
După 5 minute îl vede traversând strada către ea. Deja tremura, era emoţionată, ca şi când ar fi fost prima dată când îl vede.
- Ce cauţi prin părţile astea străino ?
- M-am săturat să stau în casă, vroiam să ies puţin, şi nici nu ştiu când am ajuns aici .
- Aşa de îndrăgostită eşti .
- Dacă ai ştii .

Logic.

    E atât de ciudat, parcă nimic din ce-i în jur nu trezeşte nici un sentiment în mine. Tot ce se întâmplă, bun sau rău, îmi e indiferent. Oricât aş încerca să găsesc ceva permanent, să nu mai fie nevoie să fac schimbări în viaţa mea, să nu-mi mai fie frică că o să-l pierd, devenind stresantă, prea ocupată să-l ţin lângă mine, ca într-un final să-l fac eu să plece, nu pot. Tot ce e bun în viaţa o dată şi o dată tot pleacă, la fel şi cu chestiile rele. Niciodată nu poţi fi sigur pe ceva, să poţi să spui că o să-ţi aparţină mereu. Indiferent de ce e: oameni, obiecte, chiar si sentimentele pleacă, poate nu pentru totdeauna, pentru că mereu vor rămâne amintirile, sigurul lucru nemurior.
         Te întrebi câteodată ce sens are viaţa, te naşti, creşti, te maturizezi, exişti şi mori. Doar atât !? Atunci ce rost are? Să treci pur şi simplu prin viaţă fară să trăieşti cu adevărat e ca şi cum ai renunţa la un obiect pentru că e la câţiva centimentrii de tine, şi îţi e prea greu să te rici să-l iei. Încearcă să trăieşti măcar puţin, pentru că niciodată nu şti ce va fi mâine. Trăieşte azi, pentru că mâine poate nu vei mai avea şansa .