Viitor.

    Aș putea spune că am fost aproape de ideal, de idealul meu, dar aș minți, sau cel puțin nu aș spune întreaga poveste. Adevărul este că eram disperată după un strop de afecțiune, puțină compasiune și pentru iarna din mine și am ajuns să iau fără să mă gândesc, fără să pun în balanță consecințele și avantajele, fără să regret, tot ce mi s-a oferit într-un mod dezinvolt și oarecum suspicios.
Am văzut în el ce nu am văzut în nimeni, duritatea și afecțiunea cum lovesc ambele deodată, ambiția și neîncrederea, puritate și efemer, ideal și totuși imperfect.
    Deși am ascultat fiecare cuvânt spus de el, am refuzat să iau în considerare și primul sfat pe care mi l-a dat, am refuzat să renunț la ceva chiar daca nu vedeam nici o continuitate, deși sunt ferm convinsă că persoana lui ar fi putut să fie tot ce am nevoie, ar fi putut să mă protejeze, să ofere cel mai pur și intens sentiment, să mă sprijine și chiar să mă ajute să evoluez oferindu-mi liniște, genialitate și un strop de spontaneitate.. în același timp, la fel de convinsă sunt și de faptul că în formula în care eram, atât de departe  și cu caracterele noastre îmbibate în orgoliu și mândrie nu am fi avut nici un moment de pace. De ce ți-e frică nu scapi, nici eu nu am scăpat de pierderea celui mai interesant om și de cuvintele dure, fără rost..
    Ar fi absurd să caut un vinovat, s-a petrecut inevitabilul și consider că e cel mai bun lucru care ni s-ar fi putut întâmpla. Nu sunt pregătită, sunt cuprinsă de frică de viitor, de eșec, sunt debusolată și n-am idee pe ce drum să o apuc, nu poți cere siguranță când fix asta îmi lipește și fix de asta am nevoie. Nu pot să mă gândesc la un viitor în compania cuiva când eu nu știu ce fel de viitor mi-aș dorii, nu pot să promit niște chestii în care nu cred, pe care nu mi le doresc, cel puțin în momentul de față. Sunt îngrozită de tot ce ar putea urma și tot ce vreau este să-mi pun ordine în țeluri, dar cum să fac asta când din toate direcțiile se cere, mi se cere, suflet, afecțiune, sfat, grijă, siguranță, și cum să ofer cireașa de pe tort când eu încă nu am construit blatul..
   Sunt un spirit liber și nu concep să fiu legată de picior când cerul deja nu mai este o limită.

Sunt convinsă că o să ajungă să citească asta, de aceea închei spunând că: Sufletul tău pereche s-ar putea să nu te considere sufeltul său pereche.

Monolog.

Ce mai poţi să faci când nu mai poţi să faci nimic?

         Când până şi cel mai mic cuvânt spus greşit, cu o intonaţie nelalocul ei, cu o mică urmă de sarcasm poate să strice tot zâmbetul cu care ai ieşit dimineaţă pe usă, chiar şi nemachiată şi ciufulită. Atunci când simţi că oricât ai încerca tu să păstrezi bunătatea din privire ea parcă tot alunecă printre degete şi te face să dai şi celorlalţi senzaţia că ceva nu e ok, dar in fond cui îi pasă cu adevărat dacă e sau nu?
          Atunci când vrei doar să vorbeşti  cu cineva dar tu nu poţi vorbii cu nimeni pentru că ai un nod în gât de fiecare dată când ating un subiect legat de tine şi de ce e în capul tău. Atunci când cauţi o melodie să descrie perfect ce simţi ca măcar aşa să ştie şi altcineva ce demoni ai în tine, şi cât te chinuie în fiecare noapte, cât te tachinează şi cât pun sare pe rană. Atunci când ai vrea ca măcar o dată să poţi şi tu să plângi, să dai afară tot, să te linişteşti şi să dormi pur şi simplu, să-ţi lingi rănile cu lacrimi sărate dar tu nu poţi, tu nu eşti capabilă să plângi. Dacă plângi eşti slabă, ţine în tine, macină fiecare colţ al sufleţelului dar fără să ştie nimeni, descurcă-te singură, înfruntă singură fiecare gând de abandon, de laşitate.
Cum câştigi o luptă când de ambele părţi eşti tot tu?

         Întunericul, noaptea sunt considerate ca fiind un sfătuitor bun, dar de fapt ele sau tot tu găseşti soluţia? Noaptea nu face decât să aducă linişte, dar nu ştie nimeni că pe tine liniştea te seacă, te omoară prin simpla prezenţă. Liniştea te face să uiţi şi să respiri, să se adune tot aerul în piept şi să ai senzaţia de mormânt, de apăsare.. de gol şi în acelaşi timp de aglomeraţie.
          Prea multă lume a căror feţe nu-ţi inspiră nimic, care nu au sens nici direcţie. Prea multă lume, prea puţini oameni.
În fond ăsta tot un dialog cu mine va rămâne, tot în mintea mea for dansa toţi monştrii.
        Tăcerea este cel mai puternic strigăt.

Iubirea e un moft.

      Toţi criticăm oamenii falşi, sau mă rog, pe cei cu 2 feţe, dar să fim serioşi toţi suntem aşa.
     Nu o să pot niciodată să fiu cu două persoane la fel, pentru că personalitatea mea este o enigmă ce variază în funcţie de starea mea de spirit, de omul cu care vorbesc, de felul în care-mi vorbeşte el..
Acest lucru mă înnebuneşte, fac confuzie între cum ar trebuii să fiu şi rănesc oameni care nu merită sau iubesc oameni care sunt nişte javre. Am ajuns la concluzia că sunt masochistă, continui să încerc, să persist, să repar ce nu se poate şi după-mi dau pălmi dar totuşi îi găsesc scuze.
    Urăsc când am lângă mine o persoană ce merită totul şi nu sunt în stare să-i ofer nici un sfert din cât aş putea pentru că îi compar între ei, şi el mereu ajunge pe primul loc, în contrast cu restul care ar fi de zece ori mai buni. Nu degeaba se spune că iubirea orbeşte.. În ciuda dorinţei mele am ajuns să cred că iubirea este doar o etapă, un moft mai bine zis, ducem lipsă de iubire şi o căutăm ca orbii în primul care apare în faţă şi are textele la el. Iubirea este un mit, nu o să mă vezi niciodată să fiu îndrăgostită, toţi bărbaţii trec şi vin, unii se opresc pentru a-ţi aminti că le eşti cu mult superioară. Că tu deţii controlul şi ei sunt doar piesele de şah ce se sacrifică pentru regină. Tu îi înnebuneşti şi îi laşi să moară.

Ciudaţii de noi.

       Am auzit că oamenii ameţiti şi copii spun mereu adevărul..
   Fiind puţin din amândouă aş vrea să mă descarc mie însămi..

    Dar nici nu ştiu de ce vorbesc atât despre el când ar trebuii să vorbesc despre mine.. defapt despre mine când sunt cu el..
    Dragostea noastră este ciudată.. atât de ciudată încăt mereu îi spun că îl iubesc până mâine.. iar 'mâine' o să mă întrăgostesc din nou de el..şi rămânem blocaţi în acelaşi cerc, el nu poate renunţa la mine iar eu.. eu nu pot să neg că ţin la el.. şi ţin la el în modul 'orice ar face îi găsesc o scuză, pentru că ştiu că pentru mine e altfel'. E genul de iubire nebună. geloasă, posesivă, palpitantă, cu şotii.. şi ajunge chiar să fie o obsesie. Chiar dacă toţi spun că asta nu e iubire.. e felul nostru de a iubii. Prefer să mă chinui în fiecare zi, să mă cert, să mă bat şi să mă întristez din orice nimic dar să ştiu că pentru iubirea asta eu am luptat, merit tot.. fiecare centimetru şi milimetru a fost scris să fie al meu. E genul de iubire pe care restul nu o înţeleg.. pentru că ei nu ştiu, nu înteleg şi eticheteză greşit.. Iubirea nu ţine cont de nimic, dar dacă este iubire adevărată are legi nescrise.. iar una este să nu te laşi influenţat de nimeni şi să asculţi doar inima, iar dacă ea spune că mai merită o şansă.. atunci calcă-ţi pe orgoliu şi încearcă.. iar şi iar şi iar până o să reuşiţi sau nu o să vă mai iubiţi!
     Suntem atât de ciudaţi împreună dar mai bine să fim etichetaţi ciudaţi decât să fim separaţi şi trişti.