miercuri, 17 septembrie 2014

Monolog.

Ce mai poţi să faci când nu mai poţi să faci nimic?

         Când până şi cel mai mic cuvânt spus greşit, cu o intonaţie nelalocul ei, cu o mică urmă de sarcasm poate să strice tot zâmbetul cu care ai ieşit dimineaţă pe usă, chiar şi nemachiată şi ciufulită. Atunci când simţi că oricât ai încerca tu să păstrezi bunătatea din privire ea parcă tot alunecă printre degete şi te face să dai şi celorlalţi senzaţia că ceva nu e ok, dar in fond cui îi pasă cu adevărat dacă e sau nu?
          Atunci când vrei doar să vorbeşti  cu cineva dar tu nu poţi vorbii cu nimeni pentru că ai un nod în gât de fiecare dată când ating un subiect legat de tine şi de ce e în capul tău. Atunci când cauţi o melodie să descrie perfect ce simţi ca măcar aşa să ştie şi altcineva ce demoni ai în tine, şi cât te chinuie în fiecare noapte, cât te tachinează şi cât pun sare pe rană. Atunci când ai vrea ca măcar o dată să poţi şi tu să plângi, să dai afară tot, să te linişteşti şi să dormi pur şi simplu, să-ţi lingi rănile cu lacrimi sărate dar tu nu poţi, tu nu eşti capabilă să plângi. Dacă plângi eşti slabă, ţine în tine, macină fiecare colţ al sufleţelului dar fără să ştie nimeni, descurcă-te singură, înfruntă singură fiecare gând de abandon, de laşitate.
Cum câştigi o luptă când de ambele părţi eşti tot tu?

         Întunericul, noaptea sunt considerate ca fiind un sfătuitor bun, dar de fapt ele sau tot tu găseşti soluţia? Noaptea nu face decât să aducă linişte, dar nu ştie nimeni că pe tine liniştea te seacă, te omoară prin simpla prezenţă. Liniştea te face să uiţi şi să respiri, să se adune tot aerul în piept şi să ai senzaţia de mormânt, de apăsare.. de gol şi în acelaşi timp de aglomeraţie.
          Prea multă lume a căror feţe nu-ţi inspiră nimic, care nu au sens nici direcţie. Prea multă lume, prea puţini oameni.
În fond ăsta tot un dialog cu mine va rămâne, tot în mintea mea for dansa toţi monştrii.
        Tăcerea este cel mai puternic strigăt.