primul.

          N-am mai scris de mult, îmi era dor să vorbesc cu mine..
     Citeam postările vechi și zâmbeam, eram atât de sumbră, atât de masochistă și atât de confuză în ceea ce privește dragostea. Am afirmat că nu o să mă îndrăgostesc niciodată că bărbații vin și pleacă, dar de unde aveam să știu? De unde aș fi putut ști că în puțin timp o să întâlnesc tot ce îmi lipsea, persoana care îmi dă liniște și adrenalină în același timp.

    Omul cu care mi-aș putea petrece tot restul vieții fără să mă plictisesc și pe care să îl iubesc în fiecare zi mai mult. Omul pe care îl fac zilnic prost dar care dacă nu ar fi prost nu l-aș iubi absolut deloc, dar îl iubesc. Îl iubesc cum n-am iubit niciodată și nici nu credeam că o să o fac, îl iubesc pentru fiecare mesaj dulce sau pervers, pentru fiecare atingere tandră sau jucăușă, pentru fiecare țigară fumată împreună, pentru fiecare criză de râs pe motive banale, pentru orele petrecute atât de simplu și de care nu m-aș sătura niciodată. Îl iubesc pentru că n-am întâlnit niciodată pe cineva la fel, pentru că e tot ce îmi doresc și aș putea renunța la tot pentru el. E dragostea aia pe care o visam, dragostea nebună, cu adrenalină, cu pasiune, perversitate dar și tandrețe și inocență.
      Îmi amintesc relațiile anterioare și îmi provoacă milă felul în care credeam eu că iubesc, răneam, profitam.. iubirea nu are loc de așa ceva, iubirea poate emana doar liniște și căldură. Aș putea scrie ore despre el, despre zâmbetul lui, despre ochii schimbători, despre mâinile aspre, despre sărutul pe colțul gurii ce provoacă atâția fiori și aș ajunge la aceeași concluzie. Îl iubesc.