Lacrimile cădeau tot mai repede din ochii ei, în sfârşit i-a spus. Chipul i se înseninează când Liviu îi ia mâna..
- Nu poţi să mori .. nu poţi, nu acum.. Când în sfâşit poţi fi a mea, şi eu te iubesc.. Te iubesc de când mă ştiu, mereu ai fost lângă mine, dar niciodată cum aş fi vrut. Mi-a fost frică, credeam că dacă îţi spun ce simt, pun în pericol tot ce avem noi, nu vroiam să mă respingi .
Plângeam amândoi ca doi copii, cu sughiţuri şi frică. Buzele lor s-au împreunat pentru primul lor sărut, era prima dată când simţeau aşa ceva, prima dată când timpul era doar un vizitator. După sărut Bianca respira tot mai greu, murea..
Doctorii îl scot afară pe Liviu, încercând să-l cameze, atmosfera era mai tristă decât şi ar fi putut imagina cineva. Strigătele lui se auzeau în tot spitalul, dar nu era de ajuns, nu putea să creadă că moare, tocmai acum.
Dumnezeu ia văzut şi a făcut lumină..
După o lună Bianca iese din spital, era fericită, nu doar pentru că trăieşte, că a trecut peste asta, că i s-a întâmplat o minune, ci şi pentru că îl vedea în faţa ei. O aştepta la poarta spitalului cu un buchet de crini albi în mână.
Erau în sfărşit împreună, prini de speranţă, vise şi iluzii. Vroiau tot timpul din lume să şi-l petreacă împreună, fără probleme, doar cu multă iubire.
Erau cei mai frumoşi împreună, mereu zâmbeau, chipurile lor radiau de fericire. Aşa au trecut anii . Şi ei erau tot împreună, dar acum era altceva. Erau căsătoriţi, aşa cum îi promisese el de mult. Erau o familie fericită..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu