La dracu'! Nu m-am schimbat deloc deşi au trecut zilele, lunile, chiar anii. Am impresia că o să râman la fel, cu acelaşi caracter pe care nici măcar eu nu mi-l înţeleg.
De ce trebuie să rănesc, să văd cum îi smulg şi ultimul strop de speranţă, de compasiune. De ce ajung să-i fac să mă urască, sau cel puţin să mă evite? Sunt un monstru, şi mi-o repet în fiecare zi ca nu cumva să uit. Nici n-aş avea cum când văd în fiecare zi urmările faptelor mele. Începuturile vor fi mereu de vis, aceeaşi fată veselă, cuminte, copilăroasă, care mereu te întelege şi are chef de joacă, dar după? După ar trebuii să-mi amintească cineva că nu totul e după cum vreau eu, nu pot să contolez şi să manipulez pe toţi şi toate.
Sunt un montru, şi mai am şi pretenţii. De parcă n-aş putea pur şi simplu să-l las în pace după ce l-am rănit, rupt, desfăcut, şi mai apoi refăcut, cusut, acoperit cu tot ce am mai bun în inima mea, care apropo, e cam seacă de lucruri bune. Încă mai aştept ceva de la el, ca şi cum tot el îmi e dator cu o explicaţie. Atâtea scenarii în capul meu, toate dar toate, plănuite cu lux de amănunte, cum să fac iar pe victima când doar eu am făcut rău, el doar s-a apărat.. Sunt un monstru, o ciudăţenie a naturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu